b) 1890-1900

Influenţa Convorbirilor literare nu mai est acum covârşitoare. Mulţi din vechii colaboratori se despart de ele; apar scriitori tineri care n-au nici o legătură cu această revistă. Dar se simte continuu necesitatea de a se grupa. Prima manifestaţie mai im portantă este a lui Hasdeu, care dă la lumină "Revista nouă" 1888-1895. Acum este al doilea moment de mare glorie a lui Hasdeu"; este epoca dicţionarului.

Să spunem câteva cuvinte asupra acestei chestiuni:

Se ştie că chiar în primii ani după apariţia dicţionarului Academiei din 1871, s-au ridicat glasuri în această instituţie care cerură o refacere a lucrării lui Laurian şi Massim. Curentul acesta, susţinut mai ales de Odobescu şi de Alecsandri, a căpătat oarecare succes; dar Academia ezită, nu atât din pricină că nu se putea decide asupra persoanei, cât din pricina cheltuielilor ce ar fi cerut o asemenea lucrare. Atunci regele, care este protectorul instituţiei şi care s-a interesat de aproape de lucrările ei, a venit de câteva ori în sânul adunării şi a făcut comunicări cu privire la limba română.

În cea rostită la 23 martie 1884 propune Academiei publicarea unui Etymologicum Magnum Romaniae şi chiar arată principiile de care ar trebui să se călăuzească noua lucrare. În această privinţă, regele, deşi învăţase limba românească cu etimo logistul Laurian, a arătat un spirit clar cerând cu stăruinţă să nu se abuzeze de neolo gisme şi chiar a cerut Academiei să ia sub paza sa "această limbă veche".

"Menţinem, zice el, aceste frumoase expresiuni întrebuinţate de străbuni şi nu ne temem de cuvinte care au dobândit de veacuri împământenirea."

Atunci s-a oferit a suporta cheltuielile lucrării care credea că se va termina în 5-6 ani. În 1891 şi 1894 regele a stăruit ca lucrarea să meargă mai repede ca să aibă fericirea a vedea în timpul domniei sale sfârşită această operă monumentală. Planul lui Hasdeu, fiind prea vast, nu s-a putut duce la capăt şi de aceea Academia, în 1897 a dat însărcinarea d-lui Al. Philippide, dar s-a socotit că planul lucrării d-sale e prea mare şi de aceea, în urma unor divergenţe de păreri între d-sa şi majoritatea colegilor săi, d-l Philippide a părăsit lucrarea. Atunci în 1906, s-a încredinţat d-lui Sextil Puşcariu, azi profesor la Universitatea din Cernăuţi, misiunea de a termina lucrarea. Până azi au apărut două volume.

Hasdeu însă, primind sarcina aceasta, îşi puse în gând să facă o lucrare monu mentală şi modul cum a început, studiile savante ce a publicat, cu ocazia aceea i-au asigurat, cum am zis, o nouă epocă de glorie literară.

Situaţia aceasta a lui Hasdeu îndrumă pe mai mulţi scriitori să se grupeze în juru-i pentru a forma o mişcare literară nouă. Gruparea cuprinde pe doi dintre scriitorii care îşi făcuseră o reputaţie stabilită în câmpul literelor: Delavrancea şi Vlahuţă. Se alipiră şi poeta Veronica Micle şi poetul Gh. Kernbach (Gheorghe din Moldova), T. Speranţă, cunoscut prin anecdotele sale.

Colabora aci şi Ion Neniţescu (1854-1901) şi istoricii Ion Bianu, care publică aci mai multe articole de istorie literară şi de biografie şi G. Ionescu-Gion, care avu în acest timp o serie de succese importante prin conferinţele sale, scrise în stil bom bastic, dar critic cu oarecare talent şi prin articolele istorice. De la publicarea Istoriei Bucureştilor (1899) reputaţia sa începu să scadă din pricina atacurilor ce i se deteră de către gruparea de scriitori de istorie de la "Convorbiri literare.

Aci este momentul a vorbi cu oarecare amănunte despre Delavrancea.

Născut în 1858, Barbu Ştefănescu, mai târziu Delavrancea, a învăţat la liceul Sf. Sava (Bursierul cuprinde amintiri din viaţa de şcolar), apoi a studiat dreptul la facultatea din Bucureşti şi la Paris.

Întorcându-se în ţară, s-a consacrat gazetăriei; mai târziu a fost avocat şi om po litic: a fost deputat, primar al capitalei şi ministru de lucrări publice.

Ca orator, el a dobândit o mare notorietate. D-l Maiorescu - după ce Dela vrancea s-a alipit la politica conservatoare - l-a declarat "cel mai mare orator al epocii noastre". E drept că în acţiune sunt puţini ca el; are mare putere de a ridica masele; dar discursurile citite nu mai produc acelaşi efect.

Ca literat, debutează între anii 1880-84 prin nuvele care înfăţişează figuri şi scene din lumea ţărănească şi din lumea mahalalelor bucureştene (Sultănica, 1885).

Treptat el intră cu observaţiile şi studiile sale în alte cercuri sociale: micii func ţionari (Iancu Moroiu), studenţii (Trubadurul, 1887) şi înalţii funcţionari (Paraziţii, 1893).

A căutat să-şi potrivească stilul cu starea socială a persoanelor care se înfăţişează în diferite scrieri; dar el nu s-a mărginit să dea această culoare locală în dialoguri, ci a urmat acelaşi procedeu şi în descripţie şi propriile sale reflexiuni. Forme neliterare ca "deştile", "fitecine" ş.a. se întâlnesc la tot pasul.

Mai toate aceste nuvele sunt scrise după principiile şcolii naturaliste, urmărind o reproducere fidelă, chiar atunci când bunul gust se împotriveşte.

A doua serie de nuvele ale lui Delavrancea este cu totul deosebită: sunt bucăţi alegorice în care limba poetică a poeziei este dusă la o perfecţiune neatinsă de alţi scriitori. Nu s-ar putea compara decât cu Odobescu: acesta însă e mai rece, e mai manierat, nu are căldura lui Delavrancea.

După câţiva ani (1893-1903) de neactivitate literară, Delavrancea apare deodată într-un gen cu totul nou de activitate, teatrul, abordând drama istorică. Putem zice că de la Despot-Vodă şi Fântâna Blanduziei nu s-a mai produs atâta mişcare în opinia publică.

Cu aceşti scriitori întemeie Hasdeu "Revista Nouă".

În Cuvântul premergător el se arată mulţumit că tinerii s-au gândit la el, ca unul ce a avut multe păcate pe care le-a ispăşit şi a făcut multe greşeli pe care a căutat să le îndrepte.

În privinţa programului, el nu făgăduieşte nimic precis, ci numai arată ceea ce "nu va fi" revista sa: "nu va fi socialistă, nu va fi gongoristă".

Pe lângă scriitorii citaţi mai înainte, la "Revista Nouă" mai colaborează şi câteva importante personalităţi politice şi literare ca Ion Ghica, Dim. A. Sturdza, V. A. Urechia precum şi câţiva debutanţi sau tineri scriitori puţin cunoscuţi, ca Artur Stavri, P. Dulfu, Haralamb Lecca, Rădulescu-Niger, N. Ţincu.

Hasdeu dă loc important folclorului. Apar şi culegeri de bucăţi şi studii ştiinţifice. Dintre culegătorii care publică aci, doi sunt mai însemnaţi: Dumitru Stăncescu, de la care avem mai multe colecţii de basme şi snoave şi Petre Ispirescu, care ajunge acum la deplinătatea reputaţiei sale. Este deci necesar a spune câteva cuvinte despre dânsul.

Începuturile literare ale lui Ispirescu (1838-1887) au fost foarte modeste. El însuşi nu şi-a preţuit niciodată îndeajuns însemnătatea. Basmele publicate ici şi colo prin reviste, snoave şi ghicitori atraseră atenţiunea celor mai de seamă oameni de litere. După ce publică în broşuri (1873 şi 1874) Snoavele sau poveştile, el avu cinstea ca trei din volumele sale să fie precedate de prefeţe semnate de B.P. Hasdeu (Legende sau basme, Buc., 1872), V. Alecsandri (Legende sau basme, Buc., 1872), Al. Odobescu (Poveştile unchiaşului sfătos, 1879).

Ispirescu a încercat să fie şi povestitor original şi a publicat poveşti păgâneşti, adică basme cu subiecte din mitologia greacă şi poveşti istorice din trecutul poporului român. Negreşit, lipsa de cultură clasică îl împiedică să reuşească cu adevărat în primele lui încercări. Mai fericite sunt cele din urmă. Ele sunt adevărate modele de povestire "populară" şi ar trebui să fie studiate de cei care scriu pentru popor. Ispirescu, cu mai multă învăţătură, ar fi fost un admirabil vulgarizator.

Poate pentru a arăta că Iaşul nu şi-a pierdut prin transferarea "Convorbirilor literare" rolul său de oraş cultural, poate pentru a răspunde mişcării lui Hasdeu, se întemeie în 1889 o societate ştiinţifică şi literară, având ca organ "Arhiva societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi". Foaia apare şi azi sub direcţia d-lui Al. Xenopol. În primii trei ani revista era în adevăr "arhiva" societăţii, căci îşi propunea să publice memorii şi note arătând rezultatele cercetărilor făcute de membri, precum şi analize şi dări de seamă despre diferite opere apărute în ţară şi în străinătate. Din 1893 ea se transformă, dând o parte din cuprinsul ei pentru poezii, dar păstrând vechile rubrici. S-au publicat aci multe articole de ştiinţe naturale, de drept şi de istorie. Au mai publicat articole istorice şi d-nii: Al. Philippide, P. Răşcanu, N. Iorga, I. Tanoviceanu, Gr. Buţureanu. Articole de filologie au dat d-nii Al. Philippide şi H. Tiktin. Cu pedagogia s-au ocupat d-nii C. Meissner şi I. Găvănescu. Documente au publicat d-nii N. Iorga şi G. Ghibănescu. D-l Iorga făcea adesea şi critica literară. Pentru literatura poetică rolul revistei a fost puţin însemnat. Aflăm puţine nume din cele cunoscute până atunci. Între acestea am putut cita pe al d-lui A.C. Cuza şi al lui N. Beldiceanu. Încolo sunt scriitori care debutează acum: d-l O. Densusianu, Boniface Hétrat, Ana Conta Kernbach, G. Lazu cu traducerile sale etc.

În vremea aceasta, se publică foarte mult, iar mare parte din publicaţii sunt legate cu luptele zilnice politice sau literare. Apar şi dispar reviste, se întemeiază şi se desfac grupări literare. Amicii de ieri devin duşmanii de azi. E o vreme foarte agitată. Vom nota aci câteva din manifestările de acest fel care au avut mai mult răsunet în acest timp.

*

În contra lui Hasdeu porneşte lupta Caragiale prin revista sa "Moftul român", care începe la 24 ianuarie 1893, având ca director pe Caragiale şi ca prim-redactor pe Anton Bacalbaşa. Titlul ales de ei înfăţişează "meteahna specifică" a poporului român, precum au francezii l'engouement, ungurii şovinismul, italienii vendetta. Pe lângă campania regulată dusă prin articole şi prin ilustraţii contra spiritismului lui Hasdeu, contra poeziilor lui şi chiar contra dicţionarului pe care-l numesc "magnum morfologicum", se publică aci multe din schiţele umoristice ale lui Caragiale. Aşa sunt articolele contra profesorilor transilvăneni, cei cu "aplicaţiunea metoaghii intuikive", articole care, deşi nu aduc nimic nou şi nu zugrăvesc o stare de lucruri reală şi interesantă, au mare succes din pricina talentului particular cu care înfăţişează Caragiale lucrurile. Verva satirică a lui Caragiale se mai îndreaptă şi în contra poeziilor simboliste pe care le dă atunci la lumină Al. Macedonschi şi unii din colaboratorii "Literatorului".

*

Criticul Gherea, în 1893, adună în juru-i pe I. Nădejde, fostul conducător al "Contemporanului" şi pe Sofia Nădejde, pe poeţii de la aceeaşi revistă, O. Carp şi Artur Stavri, pe N. Beldiceanu, colaborator la "Arhiva" din Iaşi, pe Anton Bacalbaşa, cunoscut prin câteva poezii şi prin articole de ziar. Mai toţi aceştia sunt atraşi prin prietenia politică: sunt socialişti. Pe alţii însă îi atrage valoarea criticului literar: Delavrancea şi Vlahuţă. Apar aci câţiva tineri ca: I.N. Roman, P. Bujor şi I. Păun. Noua publicaţie "Literatură şi ştiinţă" (1893-94) este importantă prin studiile critice ale d-lui Gherea, care califică epoca aceea de "secetă literară şi ştiinţifică", prin o serie de nuvele şi poezii şi prin articole ştiinţifice.

Chestiunile politice în curând despart pe colaboratori şi publicaţia încetează. Socialiştii se concentrează la revista săptămânală "Lumea Nouă" (care începe în 1895). Aci atrag şi pe un tânăr poet şi admirator al lui Macedonschi, Traian Demetrescu (1866-1896), care acum stă departe de fostul său maestru şi lucrează la diferite reviste bucureştene, ba întemeiază singur o revistă în Craiova ("Revista Olteană").

De la el avem mai multe volume de poezii (Poezii, 1885, Sensitive, 1894, Acuarele, 1896) şi două romane (Cum iubim, 1896, Iubita, 1895) ş.a.

Al. Vlahuţă se asociază cu Dr. A. Urechia şi scot la 28 noiembrie 1893 revista săptămânală "Vieaţa". Văzând certurile dintre scriitori şi atacurile lor pline de ură şi de duşmănie, directorii, nefiind înglobaţi în nici o mişcare din taberele literare sau politice, îşi propun să urmărească mersul culturii, al ştiinţei şi al artei şi ţinând în curent pe cititori, să le arate partea de seriozitate şi partea de ridicol din toate luptele literare şi politice.

Ca folos pentru literatură, revista aceasta a adat la lumină câteva din poeziile lui Vlahuţă, a încurajat debuturile lui Şt.O. Iosif şi ale altor tineri scriitori. Tot ea a îndemnat pe bătrânul V.A. Urechia să scrie mici nuvele şi schiţe Viaţa în trecut bazate pe documente.

Genul criticei umoristice, cam vulgare, a d-rului Urechia, a avut succes prin noutatea lui; dar obiectivitatea de critică pe care o făgăduieşte direcţia în articolul-program n-au putut s-o menţină totdeauna. Revista a devenit un organ de luptă. Lupta aceasta s-a purtat mai ales în contra socialiştilor, contra revistei lor "Lumea Nouă" şi "Munca" şi în special contra lui Anton Bacalbaşa.

Acesta, după ce se depărtase de Caragiale de la redacţia revistei "Moftul român", redacta o revistă pe care o intitulase "Moş Teacă" pentru a da oarecare continuitate succesului ce avusese cu volumul său prin care ridiculiza viaţa militară. Volumul cuprinde însă - precum s-a şi arătat - multe motive luate din cartea umoristului francez Leroy, care crease tipul colonelului Ramollot.

Aci, pe lângă articolele de critică satirică vulgară, persiflează uneori pe Caragiale şi atacă direct cu multă vehemenţă pe Hasdeu. Împotriva articolelor despre spiritism sunt îndreptate cele mai multe atacuri.

*

În 1894, I. Slavici, I.L. Caragiale şi G. Coşbuc se întovărăşesc şi scot în editura librarului Sfetea o revistă bilunară "Vatra", frumos tipărită şi frumos ilustrată, însă cu reproduceri după reviste străine, mai ales germane.

Constatând cu bucurie că s-a format încet-încet în Ţara Românească un public de cititori destul de numeros care iubeşte literatura naţională, articolul program Vorba de acasă accentuează o idee nouă care avea să devină mai târziu un îndemn urmat de fecunde rezultate: dorinţa de a face literatură naţională.

Deşi arta nu are naţionalitate, totuşi fiecare naţiune prezintă în producţiunile sale o sinteză a dezvoltării sale particulare. Dacă aceste producţii se pot ridica la o valoare deosebită, ele se impun şi altor popoare şi acea literatură devine literatură universală. Românii n-au ajuns încă la acest punct. De aceea directorii publicaţiei declară că vor fi mulţumiţi să scrie "pentru contemporanii lor români".

Dintre conducători, Coşbuc s-a ocupat mai de aproape cu revista şi aci a publicat o bună parte din poeziile cele mai de seamă ale lui. Mai puţin a scris Slavici şi Caragiale.

În vremea aceasta, Coşbuc se impune atenţiunei publicului cititor. E momentul deci de a-i cerceta activitatea.

George Coşbuc (născut 1866) este dintr-un sat de lângă Năsăud. Nu se cunosc multe amănunte din viaţa sa înainte de a trece în regat. A învăţat la Năsăud şi la Cluj, dar mare parte din cultură şi-a făcut-o singur.

După ce a lucrat câţiva ani la ziarele de peste munţi, îndeosebi la "Tribuna" din Sibiu, a trecut în 1890 în România. A fost câtva timp profesor şi ziarist în Bucureşti, colaborând la cele mai importante ziare şi reviste, întemeind apoi el însuşi câteva reviste ("Vatra", 1894).

Primul volum care i-a stabilit reputaţia este Balade şi idile (Buc. 1893), dar el avea până atunci o activitate literară de aproape 10 ani. Publicase prin reviste diferite poezii, iar în 1885 dăduse la lumină un mic volum în Biblioteca Tribunei din Sibiu: Pe pământul Turcului, după care urmă: Blestem de mamă (1885), Fata craiului din cetini (1886), Draga mamei, baladă (1866), Fulger, poveste în versuri (1877).

Apariţiunea volumului din 1893 s-a făcut tocmai în vremea când poezia româ nească se afla în stare de criză. Eminescu stăpânea toate spiritele şi produsese un mare număr de imitatori. Ideile pesimiste ce se desfăceau din operele lui, critica în contra organizaţiei sociale răspândită de socialişti, precum şi ideile lor cosmopolite care apelau la "muncitorii din toate ţările", negaţiunea sau batjocorirea ideii de patrie, toate aceste lăsau o stare de adâncă deprimare în suflete.

Nici un scriitor din Regat nu putea să reacţioneze împotriva acestei situaţiuni. Vlahuţă o constata, se întreba dacă trebuie s-o atribuie "melancoliei secolului care moare" şi îndemna pe tineri să se inspire din alte izvoare, să adâncească viaţa poporului, să înalţe pe eroii lipsiţi de slavă, să facă a se naşte o lume "nouă". Coşbuc răspundea acestei necesităţi. Lumea lui era cu adevărat nouă. Toţi marii noştri poeţi fuseseră sau oameni dintr-o clasă socială înaltă sau orăşeni mulţumiţi cu starea lor ori nemulţumiţi şi revoltaţi de nedreptatea şi de dispreţul ce sufereau de la cei bogaţi şi sus puşi sau filozofi care cugetaseră asupra problemelor care frământau pe oameni în toate ţările. Coşbuc e poetul sătean, care şi-a început cariera, dacă am putea zice astfel, ca poet în sat, luând parte la viaţa ţărănească chiar după ce se dusese la învăţătură. Ne spune cu mare since ritate într-un articol că, dacă n-ar fi învăţat carte şi ar fi rămas în locul său de naştere, el ar fi fost rapsodul satului. De aceea d-l Dobrogeanu Gherea, în studiul critic ce a publica asupră-i (1897), l-a numit poetul ţărănimii.

Deşi publicate în volum de abia în 1899, poeziile din colecţia a doua Fire de tort sunt compuse în cea mai mare parte cam în aceeaşi epocă cu cele precedente. De aceea putem vorbi deodată despre amândouă .

Subiectele poeziilor acestora sunt foarte variate. Cele mai multe sunt narative, sunt cu adevărat balade. Acestea se pot împărţi în patru grupări:

a) Cu subiecte erotice, cum este Crăiasa zânelor, care arată triumful amorului pământesc faţă de un ideal care ar trece de hotarele acestei lumi. Se poate alătura cu Luceafărul lui Eminescu, lăsând, bineînţeles, la o parte faptul că aceasta se poate inter preta ca o poezie simbolică. În opera lui Eminescu avem o fată de împărat care e iubită de un Luceafăr, dar acesta, când e aproape să-şi piardă nemurirea, vede că mai puternică este iubirea pământească. La Coşbuc zânele au fugit într-un palat departe de lume ca să scape de mrejele dragostei, dar un tânăr travestit ajunge la ele şi însăşi căriasa cade în ispită şi trece în lumea muritoare;

b) Cu subiecte din viaţa sufletească a ţăranului. Aci vedem obiceiurile ţărăneşti şi concepţia ţărănească despre probleme sociale sau sufleteşti. Poetul spune că avea de gând să scrie un ciclu întreg de poeme de acest fel, dar în volumele de care vorbim avem numai nunta (Nunta Zamfirei) şi moartea (Moartea lui Fulger). Pentru a înălţa importanţa naraţiunilor, poetul ne înfăţişează nu simpli săteni, ci împăraţi: Zamfira e fata unui împărat pe care o peţesc crai din toate părţile lumii. Fulger este fecior de împărat şi moare în luptă. Obiceiurile acestei lumi împărăteşti sunt primitive ca şi ale simplilor ţărani, dar mărite în raport cu puterea şi cu rolul împăraţilor. În acest cadru se găseşte închisă discuţia problemei vieţii şi morţii. Aflăm concepţia ţăranului: viaţa trebuie s-o trăieşti şi s-o primeşti cum ţi se dă; să nu disperăm în faţa morţii, căci este dincolo o altă viaţă mai fericită. Mai departe nu trebuie să mergi: 

Nu cerceta aceste legi
Căci eşti nebun când le înţelegi. 

c) Cu subiecte din istoria românească, cum este Voichiţa lui Ştefan, Ştefăniţă Vodă şi Paşa Hasan. Cea mai importantă este cea din urmă, care povesteşte un episod din lupta de la Călugăreni. Având ca izvor pe Bălcescu, ne arată cum, după înfrângerea lui Sinan, comandanţii fugeau să se pună la adăpost şi cum Mihai urmă reşte pe unul din ei: Hasan Paşa. Vitejia lui Mihai, spaima turcului, în a cărui imaginaţie eroul român luă proporţii uriaşe, toate acestea sunt zugrăvite în mod admirabil. Şi ca formă de vers şi ca imagini, poezia aceasta e una din cele mai bune alui lui;

d) Cu subiecte exotice, ca Regina Ostrogoţilor şi El Zorab.

În aceste două volume sunt şi câteva poezii lirice: Doina, Noi vrem pământ şi Cântec barbar. Cele două din urmă sunt cântece de revoltă, cu accente sălbatice, în care energia expresiunii este poate fără pereche în literatura noastră. Cea dintâi este o apostrofă către Doină, în care arată, ca şi poezia poporană, rostul acestui cântec în viaţa sufletească a neamului românesc, care vede într-însa expresia sentimentului dragostei, ca şi durerea despărţirii şi a înstrăinării, ca şi revolta în contra nedreptăţii şi a asupririi.

O parte din poeziile din aceste volume sunt descriptive. Mai numeroase sunt însă acestea în al treilea volum intitulat foarte ciudat Ziarul unui pierde vară (1902). Sunt pasteluri, dar deosebite de ale lui Alecsandri; în ale lui Coşbuc e mai multă mişcare, e priveliştea diferitelor aspecte ale naturii, vară, iarnă, noapte, seară, dimineaţă, cu amestecul omului care trăieşte, se bucură, munceşte, suferă în mijlocul naturii. Gherea socoteşte că în descrierea frumuseţilor naturii întrece pe Alecsandri.

Coşbuc a scris, în 1899, două cărţi asupra războiului de independenţă: Povestea unei coroane de oţel şi Războiul pentru neatârnare. Studiile ce-a făcut ca să le scrie, i-au inspirat o sumă de poezii cu subiecte relative la faptele vitejeşti din această epocă. După Alecsandri el este al doilea cântăreţ mare al acestor lupte; dar lucrarea lui e mai complexă: sunt mai multe la număr poeziile, sunt mai complicate povestirile, sunt mai variate înfăţişările faptelor. El are darul de a reînvia trecutul şi, prin aceasta, poeziile sale din acest ciclu vor forma un material bogat de cultură patriotică.

O parte din cele vechi şi câteva poezii noi a adunat în 1904 în broşura Cântece de vitejie.

Dar activitatea lui Coşbuc este neobosită. El a întreprins să traducă operele marilor scriitori străini, a tradus în versuri exametre (ideie nu tocmai fericită) Eneida lui Virgiliu, apoi Georgicele aceluiaşi poet, a tradus din Terentiu (Parmeno) şi din Schiller. Piesa acestuia Don Carlos s-a reprezentat pe scena teatrului Naţional în 1910 cu mare succes.

Pe lângă conducătorii revistei se adaugă şi câţiva scriitori, care îşi mai încercase puterile, ca Vasile Păun, care publicase puţine poezii pe la 1870 şi care dă acum studii literare şi poezii corecte, dar fără un puternic suflu poetic; ca Petre Dulfu, care publică aci Povestea lui Păcală. Aci debutează şi tânărul poet G. Murnu, traducătorul de mai târziu al Iliadei lui Omer şi profesor de arheologie. Asemenea, Traian Demetrescu publică aci mai multe poezii.

*

"Convorbirile" încearcă, în acest domeniu, transformări importante în or ganizarea şi mersul lor. În 1895 se retrage I. Negruzzi şi conducerea o ia un comitet compus din tineri, cei mai mulţi foşti elevi ai profesorului Titu Maiorescu. E noua generaţie care-şi propune a continua opera înaintaşilor lor.

Teohari Antonescu a debutat ca elev al lui Gr. Tocilescu prin lucrarea despre Cultul cabirilor în Dacia şi a publicat articole de arheologie, devenind primul titular al catedrei de arheologie la Universitatea din Iaşi.

Ion Al. Brătescu-Voineşti, fost magistrat, avocat şi deputat, începe cu poezii, dar se impune atenţiei publicului prin nuvelele sale.

Mihail Dragomirescu, azi profesor la Universitatea din Bucureşti, începe ase menea prin poezii şi continuă prin critice literare, în care caută a da o nouă formulare vechilor teorii ale lui T. Maiorescu. Mai târziu se desparte de tovarăşii săi şi devine chiar adversarul "Convorbirilor literare", acuzând pe conducătorii lor că nu mai repre zintă tradiţia fundatorilor.

D. Evolceanu publică recesiuni asupra cărţilor ce apar, dar apoi părăseşte această îndeletnicire şi devine profesor de limbă latină la Universitatea din Bucureşti şi mai târziu colaborator la dicţionarul Academiei.

Ion S. Floru publică articole de istorie.

Petre P. Negulescu publică articole de filozofie şi azi este titularul catedrei ocu pate odinioară de Titu Maiorescu.

C. Rădulescu-Motru, care azi e profesor de psihologie la Universitatea din Bucureşti, părăseşte "Convorbirile" şi întemeiează "Noua revistă română".

I.A. Rădulescu scrie articole de critică socială şi literară şi azi colaborează la dicţionarul Academiei.

Fr. Robin scrie studii de stilistică.

Comitetul acesta conduce revista până în 1900. În acest interval se publicară lucrări diferite de ale tinerilor conducători, precum şi de ale altor scriitori mai vârstnici. Apărură aci şi multe nume noi.

D. Titu Maiorescu, fără să fi scris articole anume pentru "Convorbiri literare", a ţinut să publice întâi aci studiile şi notele introductive pentru diferite cărţi, cum au fost acelea care au servit ca prefaţă colecţiilor de discursuri parlamentare. Tot aşa a fost notiţa asupra lui I. Popovici Bănăţeanu. Acest tânăr bănăţean, de la care au rămas câteva poezii şi nuvele din viaţa meseriaşilor (În lume, Buc., 1895) promitea să scrie lucruri de valoare, dar a fost prea curând răpit de moarte, ca şi un alt bănăţean, Victor Vlad, cel ce scria poezii în dialectul provinciei sale.

Dintre vechii colaboratori publică acum în "Convorbiri literare" poezii Anton Naum (Povestea vulpei), Ascanio Olănescu, N. Volenti şi Duiliu Zamfirescu. Pe lângă ei apar tineri ca Brătescu-Voineşti, Mihail Dragomirescu, Dim. Nanu, G. Murnu şi Haralamb Lecca, iar mai târziu G. Tutoveanu şi Al. Antemireanu.

Traducerile ocupă un loc însemnat, ca şi în primii ani ai revistei. Vom nota poe ziile lui Catul (trad. de N. Basilescu) şi piese de teatru ca Femeia îndărătnică a lui Shakespeare (trad. H. Lecca), Antigona lui Sophocle (trad. de M. Dragomirescu) ş.a.

Romanul este înfăţişat prin seria pe care o începe d. Duiliu Zamfirescu (Viaţa la ţară, 1895; Tănase Scatiu, 1896, În război, 1897), iar nuvele scriu mulţi colabo ratori, între care vom nota pe d-nii: Duiliu Zamfirescu, pe Marin Stroescu, I.Basarabescu, Brătescu-Voineşti.

Tinerii conducători se ocupă mai ales de filozofie (P.P. Negulescu, C. Rădu lescu-Motru) şi de critică şi polemici literare. Recensiuni şi notiţe critice semnate de d-nii D. Evolceanu, S. Mehedinţi, C. Litzica, Mih. Dragomirescu, St. Orăşeanu cercetează diferite scrieri apărute şi îşi dau părerea asupra valorii lor; iar d-l Mihail Dragomirescu întreprinde studii critice mai întinse, cum sunt cele îndreptate contra d-lui Dobrogeanu-Gherea, discutând teoria criticei, opunând "criticei ştiinţifice" a aces tuia "critica estetică" (Critica ştiinţifică şi Eminescu, 1895).

Comitetul acesta conducător fusese recomandat publicului de d-l Iacob Negruzzi (nr. de la 1 ian. 1895) cu vorbe încurajatoare. D-sa, după o împreună lucrare de doi ani, declară că "a dobândit încredinţarea că acei tineri vor şti să ducă înainte cu succes" opera generaţiei d-sale şi a d-sale personal. Cu toate acestea, după mici schimbări, vom vedea că în 1900 compunerea comitetului se schimbă şi revista ia un caracter mai mult ştiinţific decât literar.

La 25 noiembrie 1896, Olănescu, care era acum o persoană însemnată în mişcarea noastră politică şi literară, chemă pe scriitori la o publicaţie nouă: "Revista pentru literatură şi artă română".

Dumitru C. Olănescu (1849-1908), după studii juridice făcute în Paris, a fost magistrat şi apoi diplomat. În 1900 ajunsese ministru plenipotenţiar. Comisar general al guvernului la Expoziţia universală din Paris (1900), el a publicat un voluminos raport despre activitatea ţării sale şi despre modul cum s-a înfăţişat ea la acel concurs internaţional.

S-a făcut cunoscut prin poeziile sale originale şi traduse, publicate în "Con vorbiri literare" sub pseudonimul Ascanio. Mai târziu a tradus diferite piese din franţuzeşte (Ruy-Blas a lui V. Hugo) şi a compus şi originale (Doctorul satului, Pribeagul, Primul bal, comedii). Curând după războiul din 1877 a scris Pe malul gârlei, o comedie în care vedem cum un ţăran scapă de la moarte pe o beizadea şi e plătit cu o grozavă ingratitudine; e deci o satiră adresată ruşilor după răpirea Basarabiei având ca încheiere: pe cine nu-l laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Mai publică nuvele, poezii, satire, piese de teatru.

Lucrarea cea mai importantă este traducerea poeziilor lui Horaţiu: Ode epode, Carmen saeculare (Buc., 1891), operă premiată de Academie în 1892.

În 1893 i se deschiseseră porţile Academiei dându-i-se fotoliul lui Alecsandri. Mare admirator al acestui scriitor, pe care-l celebrase printr-o apologie în versuri La mormântul poetului (1893), el alege ca subiect al discursului său de recepţie viaţa şi operele predecesorului său.

"Literatura şi arta română", pe care o întemeiază Olănescu cu d-l N. Pătraşcu, se înfăţişează cu un program cam vag: constatarea că literatura noastră nu urmează o dezvoltare firească, pentru că lipseşte o "educaţie naţională".

Pentru acoperirea lipsei trebuie un nou "regim intelectual" care să dezvolte patriotismul şi în vederea acestui scop îşi propune a lucra revista aceasta.

Colaboratorii cei mai stăruitori ai revistei, care a apărut până în 1904, afară de directorul D. Olănescu, care publică poezii şi studii diferite şi de secretarul redacţiei, d-l N. Pătraşcu, care debutase în "Convorbiri literare" şi care publică acum critici şi recenzii literare, sunt d-l G. Coşbuc, cu poezii, d-l Duiliu Zamfirescu, cu poezii şi cu un roman (Îndreptări, 1901-1902). Numeroase bucăţi a publicat şi d-l Hara lamb Lecca. Încurajat de Hasdeu, care i-a adresat o scrisoare plină de laude, a început apoi să publice o serie de volume pe care le-a numerotat: Prima, Secunda, Quarta etc. Unele sunt colecţii de poezii lirice sau narative, altele sunt piese de teatru, mai ales drame moderne ca Jucătorii de cărţi (1899) şi Câinii (1900). Sub titlul I.N.R.I. a publicat în 1905 o poemă lirică în care se înfăţişează patimile şi moartea lui Hristos.

Au mai publicat poezii d-nii: D. Nanu, Ştefan Petică, Th. Şerbănescu, G. Tutoveanu, D. Anghel, I. Bârseanul, Iuliu Dragomirescu, Ştefan Iosif, Andreiu Naum, L. Dauş, Radu Rosetti ş.a.

Nuvele au publicat d-nii C.I. Nottara, H. Coşoiu, E. Grigoroviţă ş.a.

Anghel Demetriescu a publicat articole de critică literară; G.Dem. Teodorescu, articole de folclor; iar Ionescu-Gion articole de istorie.

Câteodată însuşi Hasdeu a dat lucrări de ale sale.

D-l N. Iorga a publicat aci note de călătorie şi articole de istorie. Este epoca în care scrierile sale încep a atrage atenţia publicului.