Mihnea şi baba, de Dimitrie Bolintineanu

(DUPE O TRADIŢIE)

I

Când lampa se stinge la negrul mormânt
Atinsă de aripi, suflată de vânt;
Când buha se plânge prin triste suspine;
Când răii fac planuri cum au a reţine
În barbare lanţuri popolul gemând;
Când demoni şi spaime pe munţi se adună
De urlă la stele, la nori şi la lună,
Într-una din peşteri, în munte râpos,
Un om oarecare intră curagios.

II

În peşterea Carpaţilor
O oară şi mai bine
Vezi templul pacinaţilor
Ce cade în ruine.

Aci se fac misterele
De babe blestemate,
Ce scot la morţi arterele
Şi hârcele uscate.

Aci se fierb şi oasele
În vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Când nu mai sunt dorite.

O flacără misterică
Dă palidă lumină;
Iar stâlpii în biserică
Păreau că se înclină.

Şi liliecii nopţilor
Ce au aicea locul,
Ascunşi în hârca morţilor,
Umblau să stingă focul.

O babă, ce oroarele
Uscaseră în lume,
Tot răscolea vulvoarele,
Şoptind încet un nume.

III

S-aude un zgomot de paşi pe aproape,
Cum calcă strigoiul când va să dezgroape
O tânără fată... Colo... Ascultaţi!
Să fie Satana cu ochii de focuri?
- Hei! Cine să calce în negrele-mi locuri,
Se-ntreabă bătrâna... aici nechemaţi!...
Ea zice, şi-n umbră un om se arată
Cu ochii de sânge, cu fruntea uscată,
Teribil ca locul în care intra.
- Bătrână, el zice, îţi fă datoria!
Şi vorba-i, cum geme în zid vijelia,
Din colţuri în colţuri grozav răsuna.

BĂTRÂNA

Ascultă-mă, Doamne, aveam în oştime
Un fiu oarecare vestit în mulţime
Prin luptele sale; era fiul meu;
Plăcut ca seninul, frumos ca o floare
Şi pentru aceasta mai stam eu subt soare.
Era pentru mine al meu Dumnezeu,
Şi pentru aceasta m-am dat în pierzare.
Să-l fac între oameni ferice şi mare,
Am dat al meu suflet la negrul tartar.
Tu ştii mai departe. Ce? gemi de turbare!
Vei sângele mumei, tu vei răzbunare,
Loveşte! Na sânul, tirane barbar!
Căci viaţa îmi este acum blestemată.
O! cum nu pot oare să sorb astă dată
Şi zilele tele, şi sângele tău!
Dar nu pot, căci fiu-meu în ultima-i stare
Opri orice mână a da răzbunare.
Tirane! Vezi prada-ţi, vezi cugetul său.
Pe urmă, c-o mână uscată şi arsă,
Într-una din hârce un sânge ea varsă,
Şi dându-l lui Mihnea, îi zice: - Să bei!
E sângele fiu-meu, na! soarbe-l mai tare,
E cald şi e tânăr, cum vei tu, barbare;
Na, soarbe, sau eu sorb p-al tău, de nu vei.

IV

Toţi morţii din mormânturi,
Cu ghearăle-ncleştate,
Ca frunzele uscate
Ce zbor când suflă vânturi,
Spre Mihnea alerga;
Iar vârcolacii serii,
Ce chiar din lună pişcă
Când frunzele se mişcă
În timpul primăverii,
Ţipând, acum zbura.
Şoimanele ce umblă
Ca vijelii turbate,
Coloase deşirate
Cu forma ca o turlă,
Din munţi în văi călca.

V

Un glas în mulţime teribil gemu
Şi ceata infernă îndată tăcu.

VI
BLESTEMUL

Oriunde vei merge, să calci, o, tirane,
Să calci p-un cadaver şi-n visu-ţi să-l vezi,
Să strângi tu în mână-ţi tot mâini diafane
Şi orice ţi-o spune tu toate să crezi.
Să-ţi arză plămânii d-o sete adâncă
Şi apă, tirane, să nu poţi să bei,
Să simţi totdauna asupră-ţi o stâncă,
Să-nclini a ta frunte la cine nu vrei.
Să nu se cunoască ce bine vei face!
Să plângi! însă lacrimi să nu poţi vărsa,
Şi orice dorinţă, şi orice-ţi va place
Să nu poţi, tirane, să nu poţi gusta!
Să crezi că eşti geniu, să ai zile multe
Şi toţi ai tăi moară; iar tu să trăieşti!
Şi vorba ta nimeni să nu o asculte,
Nimic să-ţi mai placă, nimic să doreşti!

VII

Aşa vorbi bătrâna
Şi Mihnea tremură.
Iar Naiba, ce fântâna
O soarbe într-o clipă
Şi tot de sete ţipă,
La dreapta lui zbură.

El are cap de taur
Şi gheară de strigoi,
Şi coada-i de balaur,
Şi geme cu turbare
Când baba tristă pare;
Iar coada-i stă vulvoi.

Iar nagodele-urâte
Ca un mistreţ la cap,
Cu lungi şi strâmbe râte
Cu care de pe stâncă
Râm marea cea adâncă
Şi lumea nu le-ncap;

Şi şease legioane
De diavoli blestemaţi
Treceau ca turbioane
De flacări infernale,
Călări toţi pe cavale
Cu perii vulvoiaţi.

Şi mii de mii de spaime
Veneau din iad râzând
Pe Mihnea să defaime,
Căci astfel baba are
Mijloc de răzbunare
Pe mort nesupărând.

VIII

Mihnea încalecă, calul său tropotă,
Fuge ca vântul;
Sună pădurile, fâşie frunzele,
Geme pământul;
Fug legioanele, zbor cu cavalele
Luna dispare;
Cerul se-ntunecă, munţii se cleatenă,
Mihnea tresare.
Fulgerul scânteie, tunetul bubuie,
Calul său cade;
Demonii râseră; o, ce de hohote!
Mihnea jos sare.
Însă el repede iară încalecă,
Fuge mai tare;
Fuge ca crivăţul; sabia-i sfârâie
În apărare.
Aripi fantastice simte pe umere,
Însă el fuge;
Pare că-l sfâşie guri însetabile,
Hainele-i suge;
Baba p-o cavală iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slabă şi palidă, pletele-i fâlfâie
Pe osăminte;
Barba îi tremură, dinţii se cleatină,
Muge ca taur;
Geme ca tunetul, bate cavalele
Ca un balaur.

IX

O, ce de hohote! Râseră demonii,
Iadul tot râse!
Însă pe creştetul munţilor, zorile
Zilei venise.