poezie

 
„Charme divin de mes loisirs,
Solitude, que tu m'es chère”
Casanova de Seingalt
 
E-aşa de greu amurgul cu zarea-nsângerată,
Că-n parc sub teii-n floare ce gem înnăbuşit
Se-ncheagă unde groase de miere-mbălsămată,
Şi-atât de-apăsătoare tăcerea-mpurpurată
Că simt cum plânge-n mine ceva nedesluşit.
 
Melancolia face în pieptu-mi să tresalte
Neînţelese doruri, în vreme ce-aţipind
Fiinţa mea de astăzi, în locu-i răsar alte
Vechi suflete apuse, mult mândre, mult înalte,

Fabulă

Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaj,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
„Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă: „Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.

O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor!
N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară,
Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor
Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!

Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plâng,
Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut ...
Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng,
Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut.

Paris, iulie 1886

          Acelaşi farmec verde
          Şi ochiul nostru viu
          O primăvară verde
          Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

Sărmana filă-n care aştern
A gândului comoară
Nu ştii câte dureri se cern
Când vin spre tine iară.

Ca lumea, rece mă priveşti
Mă vezi surâzătoare
Dar rana cum s-o potoleşti
Când inima te doare?

Sunt rele care nu se scriu
Şi nu se spun în şoapte,
În ele chinu-i tot mai viu
Şi sufletul e-o noapte.

Poţi să mă plângi hârtie deci
Ca muta mărturie;
Ce grea amărăciune
Să râzi, când plânsu-nvie!

Ah! crudele genus, nec fidum femina nomen! (Tibul)

O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încîntată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plîns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surîsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,

Nox erat et coelo fulgebal luna sereno... (Horaţiu)

E noapte... doarme totul,
Zefirul însă-i domn;
Căci vrînd s-atingă roza,
Învins-a-n drum pe somn.

Glumind, el balansează
Copacii-n visul lor;
În jurul lumii-acuma
Dansează-un negru nor,

Aşa c-a ei lumină
Nu va mai stingheri
Pe doi iubiţi, ce-n pace
Să fie, ar dori;

Iar florile-alintate
Mireasma şi-o răsfrîng.
E-atîta vrajă dulce
În adormitul crîng!

Nu-i nici un singur zgomot...

Spiritus astra petit...

Hai, suflete în zbor departe,
Spre cer, pe-a viselor potece,
Pe unde gînd profan nu trece
Şi n-ai de nici o grijă parte:
Hai, suflete, cît mai departe,
Pămîntu-n noapte să se-nece!

Să ne-avîntăm în infinit...
Sondînd superba înălţime
Să rătăcim în zări sublime,
În cer de-azur, locaş rîvnit;
Dorind al tainei infinit,
Uita-vom sumbra adîncime.

O suflet, duh ales şi pur,
Săltînd din pămînteasca tină,
Să-ţi rupi cătuşi de vizuină;

But, oh! the choice what heart can doubt,
Of tents with love, or thrones without?
(Thomas Moore)

Murişi, o, Beatrice, în floarea vîrstei sfinte...
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi - crin în mînăstire - sfîrşitu-ţi-ai viaţa...
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.