poezie

 
Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.
 
Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.
 
Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,

Fabulă

Cică nişte cronicari
Duceau lipsă de şalvari.
Şi-au rugat pe Rapaport
Să le dea un paşaport.
Rapaport cel drăgălaş
Juca un carambolaj,
Neştiind că-Aristotel
Nu văzuse ostropel.
„Galileu! O, Galileu!
Strigă el atunci mereu –
Nu mai trage de urechi
Ale tale ghete vechi.”
Galileu scoate-o sinteză
Din redingota franceză,
Şi exclamă: „Sarafoff,
Serveşte-te de cartof!”

Morală

Pelicanul sau babiţa.

Cu mult mai cufundat în gînduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut
N-a mai surîs ca-n alte rînduri...
Ah, pentru ce a mai trecut?

E poate mîniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah, pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată şi-a pierdut
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare-a mai trecut?

De este-n lume-adevărat
Că-ndrăgostiţii au aflat
În germinal sau în brumar
Avîntul altfel nesperat
E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc
Cu umbrele ce amăgesc
Natura chiar – augusta mamă
E ca-n visare se voiesc
Şi de himeră nu au teamă.

Ei rîd de vise-amăgitoare
Şi nu se tem că omul moare
Că-n timpul lui Homer mai speră...
Sunt singuri fericiţi sub soare:
Că fericirea – e-o himeră.

Nu mă-mpiedica de-a plînge
Dacă am darul lacrimei
Durerea în plîns o poţi înfrînge
Şi speri ceva în boaba ei.

Nu ştii că-n plîns de-atîtea ori
Poţi să-ntrevezi o rază nouă
Şi că-i la fel cum pentru flori
E-o reîmprospătată rouă?

Nu ştii că plînsu-i izbăvire
La orice inimă înfrîntă?
E ultima înveselire
Ce-adesea durerea o cîntă.

Cînd plîngi speranţa nu te-nfrînge
Şi vezi ceva în raza ei
O, lasă-mă, amice–a plînge
Dacă am darul lacrimei.

Mereu îi găseşte cusururi
Cînd vorbeşte de a lui ţară;
Cu toate-aceste neajunsuri
Îi este totdeauna dragă.

O critică fără-ncetare;
Chiar sincer o compătimeşte.
Totuşi, îi sare în apărare,
Pentru că pe ea o iubeşte.

Mai ales când timp îndelungat
Departe de patrie şi casă
Iubirea adâncă s-a aflat
În inima necredincioasă.

Iar când fiii nerecunoscători
Îi cer iubire şi mângâiere,
Le deschide braţele tuturor
Şi la piept îi strînge cu putere.

O, Doamne! Cer iertare, aş vrea acum să mor!
N-am şaisprezece ani! Dar viaţa mea-i amară,
Şi inima mi-e tristă, speranţele nu cobor
Şi fără de prieteni, ruina mă-mpresoară!

Mai bine e să mor. Nici nu mai pot să plâng,
Şi lacrimile au un farmec ne-ntrecut ...
Când nu mai pot de-o vreme nici lacrimi să mai strâng,
Vreau moartea să-mi aducă odihna ei de lut.

Paris, iulie 1886

          Acelaşi farmec verde
          Şi ochiul nostru viu
          O primăvară verde
          Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

Sărmana filă-n care aştern
A gândului comoară
Nu ştii câte dureri se cern
Când vin spre tine iară.

Ca lumea, rece mă priveşti
Mă vezi surâzătoare
Dar rana cum s-o potoleşti
Când inima te doare?

Sunt rele care nu se scriu
Şi nu se spun în şoapte,
În ele chinu-i tot mai viu
Şi sufletul e-o noapte.

Poţi să mă plângi hârtie deci
Ca muta mărturie;
Ce grea amărăciune
Să râzi, când plânsu-nvie!