poezie

But, oh! the choice what heart can doubt,
Of tents with love, or thrones without?
(Thomas Moore)

Murişi, o, Beatrice, în floarea vîrstei sfinte...
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi - crin în mînăstire - sfîrşitu-ţi-ai viaţa...
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.

Cînd jalea vîntului tomnatic
Prin desfrunziţii arbori trece,
Tu te gîndeşti la baluri, doamnă, -
Eu mă gîndesc la soba rece...

Cînd primii fluturi de zapadă
Plutesc în zarea albicioasă,
Tu te gîndeşti la rochii scumpe,—
Eu mă gîndesc că-s zdrenţuroasă...

Şi cînd în nopţile de iarnă
Cînţi la clavirul tău, visînd,
Tu te gîndeşti că eşti iubită, —
Eu mă gîndesc c-o să mă vînd...

Nani, nani, dormi,
odoraşul scump,
al mamei odor,

În culcuşul tău,
de vise cereşti
legănat uşor!

Îngerul duios
peste fruntea ta
s-apleacă zâmbind,

Ş-aripa-i de-argint
pe-ai tăi ochişori
Îi flutură blând.

Nani, nani, dormi,
dormi netulburat
căci mama va sta,

De-a dragul privind
rumenele fragi
pe guriţa ta.

Iat-o s-a deschis,
iat-o iar s-a strâns
plăpându-l boboc

Un trandafiraş
vesel zâmbitor

de Iulia Hasdeu

De m-ai asculta vreodată
Aş voi ca să-ţi vorbesc
Tu m-asculţi... cu toate-acestea
N-am putere să-ndrăznesc
Eşti prea bună, eşti prea dulce
Însă fără voia mea
Ca şi-o pasăre pe cracă
Tremur înaintea ta.

Am a-ţi spune multe lucruri
Nu pot însă... mă-nfior
Căci pe buze-ţi văd un zîmbet
Rece, batjocoritor
Gura ta e ca o roză...
Tu în rîs mă vei lua...
Nu-ndrăznesc să ridic ochii
Nu-ndrăznesc-naintea ta.

Mersul tău e de regină
Chipu-ţi e impunător

Cu mult mai cufundat în gînduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut
N-a mai surîs ca-n alte rînduri...
Ah, pentru ce a mai trecut?

E poate mîniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah, pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată şi-a pierdut
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare-a mai trecut?

De este-n lume-adevărat
Că-ndrăgostiţii au aflat
În germinal sau în brumar
Avîntul altfel nesperat
E că-n himeră-şi fac hotar.

Şi pacea serii de-o iubesc
Cu umbrele ce amăgesc
Natura chiar – augusta mamă
E ca-n visare se voiesc
Şi de himeră nu au teamă.

Ei rîd de vise-amăgitoare
Şi nu se tem că omul moare
Că-n timpul lui Homer mai speră...
Sunt singuri fericiţi sub soare:
Că fericirea – e-o himeră.

Nu mă-mpiedica de-a plînge
Dacă am darul lacrimei
Durerea în plîns o poţi înfrînge
Şi speri ceva în boaba ei.

Nu ştii că-n plîns de-atîtea ori
Poţi să-ntrevezi o rază nouă
Şi că-i la fel cum pentru flori
E-o reîmprospătată rouă?

Nu ştii că plînsu-i izbăvire
La orice inimă înfrîntă?
E ultima înveselire
Ce-adesea durerea o cîntă.

Cînd plîngi speranţa nu te-nfrînge
Şi vezi ceva în raza ei
O, lasă-mă, amice–a plînge
Dacă am darul lacrimei.

Când am fost ură am fost mare,
Dar, astăzi, cu desăvârşire
Sunt mare, căci mă simt iubire,
Sunt mare, căci mă simt uitare.

Eşti mare când n-ai îndurare,
Dar te ridici mai sus de fire
Când ţi-este inima iubire,
Când ţi-este sufletul iertare.

Ştiu: toate sunt o-ndurerare,
Prin viaţă trecem în neştire,
Dar mângâierea e-n iubire,
De-ar fi restriştea cât de mare,
Şi înălţarea e-n iertare.

Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie:
Peste moarta gălăgie
Cresc copacii până-n zare.

S-a uitat ce-a fost urgie,
Ce-a fost fală şi-nălţare
Spart a fost oraşul mare
De a vremii vitregie.

Într-a soarelui magie
Strălucesc porfiruri rare,
Urme şterse tot mai tare
Din străvechea energie...
Spart a fost oraşul mare.